Psalmii

Am de învăţat de la David procesul de “a-L lăsa pe Dumnezeu să pătrundă” în toate detaliile vieţii. În lumea modernă, ocupată şi industrializată, noi avem tendinţa de a ne compartimenta viaţa. Ne umplem zilele cu activităţi: repararea maşinii, vacanţele, munca, lucrurile gospodăreşti, ducerea şi aducerea copiilor, iar apoi încercăm să punem deoparte în programul nostru un timp pentru activităţile “spirituale”, cum ar fi biserica, grupurile de părtăşie sau închinarea personală. Eu nu văd această distincţie în Psalmi.

David şi ceilalţi psalmişti au reuşit să facă din Dumnezeu centrul gravitaţional al vieţii lor astfel încât totul era raportat la Dumnezeu. Închinarea era pentru ei activitatea centrală din viaţă, nu o activitate care trebuia bifată la încheierea ei pentru a se putea trece la alte activităţi. C. S. Lewis a spus că a fi un creştin practicant la modul ideal “presupune ca toate acţiunile şi sentimentele, toate experienţele, plăcute sau neplăcute, să fie raportate la Dumnezeu”.

Eu învăţ zilnic să aplic acest proces al reorientării vieşii mele şi Psalmii au devenit pentru mine un pas în procesul recunoaşterii locului real pe care Îl ocupă Dumnezeu în centrul gravitaţional al vieţii mele. Eu încerc să fac din rugăciunile rostite mai întâi de poeţii evrei rugăciunile mele autentice. Scriitorii Noului Testament au făcut acest lucru citând din Psalmi mai mult decât din oricare altă carte. Fiul lui Dumnezeu a procedat la fel când a fost pe pământ, considerându-i limbajul relaţiei dintre o fiinţă umană şi Dumnezeu.

Sunt convins ca transformarea Psalmilor in rugăciunile mele personale presupune un efort în fiecare zi a vieţii mele. Simt în Psalmi un sentiment al urgenţei, o dorinţa şi o foame după Dumnezeu faţă de care propria mea dorinţă după Dumnezeu pare anemică. Psalmiştii însetau după Dumnezeu ca un cerb cu limba scoasă, care căuta cu înfrigurare un izvor de apă. Ei rămâneau treji noaptea, meditând la “frumuseţea Domnului”. Preferau să petreacă o singură zi cu Dumnezeu decât o mie de zile în altă parte. Pe aceşti poeţi îi consider elevi la o şcoală a credinţei pentru avansaţi, în vreme ce eu, raportat la ei mă simt ca un copil de grădiniţă. Acum, că am început să citesc din nou Psalmii, poate că ceva se va prinde şi de mine.

Philip Yancey: “Biblia pe care a citit-o Isus”, ed. Noua Speranţă, Timişoara, 2006; pag. 147-148.

Un sfârşit ... un început ...

Privind la anul care se încheie, şi la toate lucrurile care însoţesc intrarea în anul nou, trăim un sentiment specific acestui sezon. Întrebări, frământări, bucurii, frustrări, împliniri şi neîmpliniri, toate deopotrivă se înghesuie în sufletul nostru.

Să ne bucurăm că a mai trecut un an? Să ne pară rău după el? Parcă ar fi mai uşor dacă ar trebui să hotărască altcineva în locul nostru ce e de făcut ...

Conştienţi de faptul că timpul nu poate fi dat înapoi, nu ne rămâne decât să privim cu atenţie în urmă şi să ne însuşim lecţiile experienţelor din trecut. Lucrurile care ne-au marcat, pozitive sau negative, au un potenţial educativ semnificativ pe care îl putem folosi, înainte de a le uita.

Înaintea noastră se află viitorul; incert, nesigur, misterios. Vom avea 366 de zile în 2008? Sau poate alergarea nostră se va sfârşi înainte de consumarea întregului an? Doar Dumnezeu ştie.

Ce ştim noi este că Dumnezeu ne mai dă o şansă. Şansa de a repara ce mai poate fi reparat. Şansa de a evita greşeli de care ne-am lovit în trecut. Şansa de a repeta şi de a amplifica succesele. Şansa de a ne face curaj să luăm iniţiative de care ne-am ferit până acum.

Mulţimea de şanse pe care le întrezărim deja nu face decât să ne amintească de Domnul Isus Cristos. El a venit să locuiască printre noi plin de har şi de adevăr. El ne face parte de un nou început ...

Crăciunul, o sărbătoare deturnată sau răscumpărată?

Coloseni 2:16-17

Unii, spun că Crăciunul este o sărbătoare păgână şi că nu ar trebui să celebrăm nimic!

Alţii, spun că s-a pierdut spiritul adevărat al sărbătorii!

Cum ne dăm seama dacă sărbătoarea şi-a păstrat spiritul?

Ce se întâmplă cu omul în aceste sărbători deturnate?

1. Sărbători şi ... crize: furtuna emoţională

2. Sărbători în... sens giratoriu: neputinţa voinţei

3. Sărbători şi...corvoadă: epuizarea fizică

4. Sărbători şi ....ceaţă: confuzia intelectuală

5. Sărbători şi...căutări: neîmplinirea spiritului

Sărbătoarea fără Cel sărbătorit lasă sufletul NEîmplinit!

> mesaj prezentat de Gili Indrie, pastor la Biserica Baptista Vox Domini, Timisoara

O, ce Prunc ciudat - de Costache Ioanid

O, ce Prunc, ce Prunc ciudat

S-a născut în Canaan,

Într-un staul, pe-un suman!

Unii spun că-i un sărman.

Alţii spun că-i împărat.

Unii spun că-i un viclean.

Alţii spun că-i minunat!

O, ce Prunc, ce Prunc de soare

S-a născut în Betleem,

Între vite care gem.

Unii văd în El blestem.

Alţii văd în El salvare.

Unii văd un trist poem.

Alţii văd un rai în floare.

O, ce Prunc în două chipuri.

Unii-l scad şi alţii-l cresc.

Unii râd, alţii suspină.

Unii spun că-i prea de tină.

Alţii spun că-i prea ceresc.

Unii spun: - Prea grea doctrină.

Eu spun numai: - Îl iubesc!

Aşteptând sărbătorile

Cât de misterios şi de provocator poate fi cerul pentru om!

Acum două mii de ani, câţiva învăţaţi, astrologi religioşi ai Răsăritului, au văzut un semn pe cer care i-au făcut atenţi, curioşi, căutători; un semn care le-a vorbit despre un eveniment de maximă însemnătate. Un mare Împarat S-a născut pe pământ. Cerul depune mărturie pentru asta, iar cei în stare să desluşească semnele cerului au înţeles semnificaţia semnului.

Dumnezeu a vorbit lumii păgâne şi a arătat spre marele eveniment al istoriei care tocmai s-a realizat. Iar lumea a înţeles mesajul. Bucuria magilor a fost extraordinară (ciudat, în opoziţie cu tulburarea Ierusalimului şi a împăratului său). Bucuria nu a fost numai a vederii semnului şi înţelegerii mesajului său, cât mai ales a vederii Împăratului abia născut. Iar evenimentul bucuriei, deşi se consumă în discreţie şi smerenie, pare să prevestească bucuria lumii care va avea parte de acest mare Împărat şi Mântuitor.

Lumea s-a bucurat, cerul s-a bucurat prin strălucirea acelei stele călăuzitoare, însă împăratul acestei lumi s-a tulburat. Nu oricine se uită spre cer se bucură şi înţelege semnele lui, nu oricine priveşte albastrul cerului poate rămâne liniştit şi în bucuria libertăţii.

Cerul a coborât pe pământ. Evenimentul este unic şi irevocabil. Istoria primeşte pecetea cerului, Dumnezeu Se face om, tensiunea este maximă. Îngerii asistă evenimentul, totul este mişcare, bucurie, expresie. E noapte, e lumină, există oameni care nu dorm, oameni care primesc revelaţia, atât din neamul ales, cât şi din lumea Neamurilor.

Dumnezeu a venit printre noi...

_________________________________

Articol preluat din The Salt Street Jurnal

Valoarea integrităţii

“Ce este integritatea? Oxford English Dictionary arată că acest cuvânt vine din latinescul integritas, care înseamnă totalitate, întregime, plinătate. Rădăcina cuvântului este integer care înseamnă neatins, intact, întreg. Integritatea este, pentru caracterul personal sau social, ceea ce este sănătatea pentru trup şi o vedere de 100% pentru ochi. O persoană integră nu este divizată (aceasta ar însemna duplicitate), nici nu se preface că este (aceasta ar fi ipocrizie). El sau ea este un întreg; viaţa este pusă împreună şi toate lucrează împreună în mod armonios. Oamenii integrii nu au nimic de ascuns şi nimic de care să se teamă. Vieţile lor sunt cărţi deschise. Ei sunt întregi.” (Warren W. Wiersbe, Criza integrităţii, Ed. Stephanus, Bucuresti 1996, pag. 22).

Adevărul este că noi suntem martorii unei crize profunde care afectează societatea secolului XXI: criza integrităţii.

Parcă tot mai des observăm diferenţe enorme între declaraţii şi realitate. Şi asta nu doar în afară, ci şi în interiorul bisericii.

Integritatea bisericii este dată de integritatea indivizilor care o alcătuiesc, şi ar trebui să fim conştienţi de faptul că cel rău insistă să ne convingă că între neghină şi grâu nu este nici o diferenţă.

Dacă socotim integritatea morală ca fiind valoroasă, acest demers trebuie să reflecteze autenticitate, o viaţă care are ca bază şi direcţie exemplul Domnului Isus.

Demersul nostru trebuie să depăşească nivelul teoretic. Avem nevoie de ceva practic, mai mult decât un set de principii morale bune pentru alţii. Avem nevoie de consecvenţă, nu de o etică de situaţie, găsind argumente pentru orice rabat de la principii, şi circumstanţe atenuante pentru orice compromis. Avem nevoie de o perspectivă corectă din punct de vedere biblic şi spiritual, în privinţa atitudinii pe care o avem faţă de rău. O teorie la modă, este teoria răului mai mic, pe care alegem să îl facem, argumentând că este mai mic decât celălalt rău, pe care nu îl facem.

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine (Romani 12.2, 9)

Criza integrităţii

Vestea, pe care am auzit-o dela El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. (1 Ioan 1.5-6)

Acesta este primul pas spre întunericul interior - ipocrizia, minţind pe alţii despre părtăşia noastră cu Dumnezeu. Sunt multe căi prin care putem face asta: predicând ceea ce nu practicăm, rugându-ne pentru ceea ce de fapt nu simţim nevoie, pretinzând că facem ceea ce de fapt nu facem. Dar a pretinde este numai începutul. Apostolul Ioan spune mai departe:

Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. (1 Ioan 1.8). Situaţia devine într-adevăr mai serioasă, pentru că acum nu numai că îi minţim pe alţii, dar ne minţim pe noi înşine şi mai şi credem. Ipocrizia a devenit acum duplicitate. Nu ne mai prefacem; minciuna a devenit un mod de viaţă pentru noi şi noi nu vedem nimic greşit în aceasta. Ipocrizia a dat cale liberă duplicităţii.

Şi unde duce aceasta?

Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan 1.10). Acum nu doar că îi minţim pe alţii şi pe noi înşine, dar încercăm să minţim pe Dumnezeu şi prin aceasta Îl facem pe Dumnezeu mincinos. Putem chiar să citim Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu simţim condamnarea păcatului. De ce? Din cauză că decăderea morală dinăuntru a schimbat lumina în întuneric. Ipocrizia a devenit duplicitate şi duplicitatea a produs apostazia. [...]

De aceea, când ipocrizia (minciuna faţă de alţii) şi duplicitatea (minciuna faţă de tine însuţi) încep să câştige teren, integritatea se erodează în mod treptat, până când în final este distrusă. Rezultatul este întotdeauna apostazia (omul îl face pe Dumnezeu mincinos) şi treptat lumina devine întuneric. Şi toate acestea au loc în timp ce persoana sau organizaţia respectivă menţin ceea ce pare a fi o relaţie de credincioşie cu Dumnezeu.

Singura cale pentru a evita această tragedie este să “umblăm în lumină” şi să păstrăm fiinţa interioară cinstită şi curată înaintea lui Dumnezeu.

Warren W. Wiersbe, Criza integrităţii, Ed. Stephanus, Bucuresti 1996, pag. 25-26